O călătorie în jurul lumii

N-am scris niciodată până acum și nici nu am povestit prea multe despre ce am făcut eu iarna trecută în Norvegia. Multe experiențe „tari” în viața asta de 21 de ani nu am avut, dar nici nu cred să mai fie multe care să o poată depăși în intensitate pe cea despre care voi scrie azi. „Ce-ai făcut tu în Norvegia 10 zile? Cum a fost? Cum ai ajuns acolo? De unde ai aflat?” ș.a.m.d. - au fost întrebări la care răspundeam superficial imediat ce m-am întors, pentru că știam că orice cuvinte nu aș alege pentru a răspunde oamenilor curioși, nici unul nu va descrie momentele extraordinare pe care le-am trăit acolo.

Cine ar fi crezut că poți face înconjurul lumii în doar zece zile fără să părăsești Trondheimul? Și cum altfel să numești o călătorie la care mai participă alți 500 de tineri din întreaga lume și ai impresia că spui de 100 de ori pe zi „nice to meet you” și tot de 100 ori pe zi (cu unele excepții) explici unde pe hartă și în lumea asta mare se află țara în formă de struguraș. Pentru studenții care au trăit deja experiența ISFiT, dar și pentru cei care urmează să o trăiască, iată „ce-am făcut eu în Norvegia” în câteva puncte succinte:

1. International Student Festival in Trondheim - festival pentru studenți care are loc o dată la doi ani în cel de-al treilea oraș ca mărime din Norvegia - Trondheim, orășel în care trăiesc atât de mulți studenți, că deja acesta își merită pe bună dreptate calificativul de „orășel studențesc”.

2. Fiind responsabilă la #diez de rubrica „oportunități”, de un an și ceva am oportunitățile pe „mâna mea” ca să zic așa. Când s-au anunțat „aplicările” pentru ISFiT, am scris imediat un articol, iar primul mesaj pe care l-am primit după publicare a fost de la bossul Alex, care fusese pe acolo în 2011: „Aplică la ISFiT!!!”. Am fost mândră să-i răspund: „Da' eu am aplicat deja :p”.

3. Era prima călătorie pe care o plănuiam singură, la care nimeni nu avea să mă aștepte la aeroport și să mă ducă acasă ca să-mi dea de mâncare, prima călătorie la care mă porneam cu inima deschisă, chiar dacă mai târziu aveam să-mi dau seama de grandoarea responsabilității solicitate. Mi-au tăiat un pic din entuziasm cei de acasă și bine au făcut, pentru că asta m-a motivat să mă documentez bine despre bune și despre rele, despre cum, ce de luat și cum de ajuns și, cel mai important, m-au determinat să merg în căutare de „alți moldoveni care au mai fost acceptați”. Politica de confidențialitate a celor de la proiect este atât de mare, încât nu-ți furnizează așa informații, dar fiindcă lumea asta e plină de prieteni, așa s-a făcut că o prietenă avea un prieten care avea o prietenă :)) am aflat despre alți doi „omuleți” care mergeau la ISFiT și față de care nu eram străină cu totul. Și iată așa am început să plănuim în două, după care în trei, marea noastră călătorie nordică. Aveam să întâlnim mai târziu încă cel puțin opt alți omuleți din mica Moldovioară.

Încă doi omuleți de pe târâmuri moldave întâlniți acolo

4. Am luat în calcul cele mai ieftine posibilități și astfel itinerarul nostru a arătat așa: Chișinău - București - Oslo - Trondheim. Microbuz - avion - avion and back: avion (cu mari turbulențe, că ne țineam de mâini și cu străinii) - avion - microbuz.

5. Ajunși în Trondheim, primul loc cu care am făcut cunoștință a fost Studentsamfundet, acea super clădire care îi adună zilnic pe toți studenții din oraș. Acolo ei au localuri mult mai ieftine decât cele obișnuite din oraș, baruri, discoteci, o sală mare pentru festivități, locuri unde poți învăța și alte chestii faine pentru studenți. Deci, Studentsamfundet e visul oricărui student. Eu cu Doina plănuiam când ne întoarcem să punem într-o bună zi bazele unui așa loc la noi în MD. :))

 

Hild și John Rokseth

6. „Scăpați în lumea mare”, ne-am căutat fiecare workshopul, sau altfel spus grupul care avea să devină „familia” noastră pentru acea săptămână. Pentru că da, ISFiT este un festival tare serios, care dezbate în fiecare ediție teme actuale și participanții devin un fel de ambasadori ai statelor lor, pledând pentru acel subiect de discuție care este și tema festivalului. Tema din 2015 a fost Corupția. A fost discutată și analizată timp de 10 zile din 18 puncte de vedere diferite, 18 fiind workshopurile în care participanții au fost împărțiți sau adunați mai bine zis. Eu am fost în „Media”.

7. Întâlnirea cu a doua „familie” - gazdele, a fost la fel de emoționantă, mai ales că deja vorbisem cu Hild, mama gazdă, pe Facebook înainte de festival. Ea m-a asigurat să nu-mi iau prosop sau foehn sau alte chestii pe care mi le poate împrumuta ea, dar și mi-a dat câteva sfaturi de călătorie îndată ce ajung pe pământ norvegian. Am îmbrățișat-o de parcă îmi era dor și nu de parcă o văzusem prima oară, iar în drum spre casă am discutat despre călătorie, despre Moldova și despre cum ea s-a pregătit să mă întâmpine.

8. Mitul că nordicii sunt „reci” este... da, doar un mit. Acolo e frig doar afară, dar în case și în suflete e o căldură fără sfârșit. Eu cred că unica modalitate prin care poți cunoaște cu adevărat cultura unui popor este să stai cu ei, să le trăiești micile obișnuințe, să bei cafeaua de după amiază cu ei, discutând despre politică, să mănânci care de ren cu dulceață de pomușoare, să cânți pe furiș la pianul din sufragerie când nimeni nu e acasă, să te trezești înaintea lor și să te miri că totuși cafeaua e fierbinte, gata pregătită pentru tine, să nu te lase să pleci singură la workshopuri când afară viscolește, să scrie mândri pe Facebook că tu, „fiica lor adoptivă pe o săptămână”, a dat un interviu pentru un ziar local, să-ți traducă știrile de la TV și să te pună la curent cu ce se mai întâmplă prin țărișoara lor, să-ți cumpere un ren de ciocolată de la un târg din apropiere, să-ți dăruiască niște chestii antialunecat, pe care habar n-ai cum să ți le pui în picioare, dar care oricum sunt așa de drăguțe, încât devin cea mai prețioasă amintire din dulapul cu suvenire. Am să opresc aici șirul pentru că există riscul ca nostalgia să-mi încețoșeze vederea, la propriu.

Drumul spre casă (ceea ce se vede e un fel de hambar)

9. La workshopuri am cunoscut cei mai inteligenți oameni cu care am avut ocazia să vorbesc vreodată. Am discutat la modul cel mai serios despre corupție, fiecare povestindu-și istoria de viață și cum a trăit corupția pe pielea lui. Am aflat cum, de fapt, aceasta există în Filipine, Rusia, Costa Rica, Argentina, Ucraina, Congo, Ghana, Estonia, Serbia, China ș.a. Ziua Parlamentului ISFiT a fost de departe cea mai impresionantă. Am votat, am dezbătut în plen și am ales câteva recomandări reale pentru ONU în privința stopării, evitării sau „tratării” infecției globale, corupția. Ah, da, a mai fost și ziua „Dalai Lama” - un bătrânel tare simpatic, care a smuls audienței ropote de aplauze și hohote de râs.

Lucy - fata congoleză cu care mai vorbeam
câteodată în franceză

10. La ISFiT trăiești atâtea cât într-o viață. Oamenii serioși ce discutau ziua despre corupție, seara deveneau cei mai buni prieteni de distracție. Eram într-un val vârtej între discotecile de la Samfundet, de la subsol până la ultimul etaj, doar până la ora 11.20 din păcate, când ultimul meu autobuz pleca spre Melhus. Asta până în ultima seară când am aflat despre „mașina de urgență”. Deci, dacă mergeai din timp la organizatori și le spuneai că tare-tare vrei să rămâi până mai târziu, dar nu ai autobuz de noapte, stabileai cu ei o oră și mergeai atunci, iar ei te duceau până în fața casei cu mașina. Serviciul era pentru toți, doar că nu era dat publicității pentru că vă închipuiți 500 de oameni duși toți cu mașina în fiecare seară. Și iată așa ultima seara s-a încheiat pe la 3, luându-mi rămas bun de la toți. Juanito, cel mai drag prietenaș din Argentina, a mers cu mine în ultima seara până acasă. Acela a fost ultimul moment când ne-am văzut. La 4 deja mă culcam, iar la 7 dimineața urma să am ultimul mic-dejun în familia Rokseth. Fiul lor, Ingolf, nu am mai venit la masă, dar noi am luat împreună un mic-dejun fantastic. Hild, „mama”, m-a umplut cu daruri, John, „tata”, m-a condus până la autobuz și iată așa se termina aventura norvegiană.

Cina cu carne de ren PC: John Rokseth

11. N-am zis nimic despre mult așteptata „free day”. Oh, atunci am fost la cumpărături și m-am plimbat „bramburica” cu Alina, o moldoveancă din Chișinău, apoi am descoperit niște străduțe lăturalnice cu Juanito și apoi m-am întâlnit cu Nastya cu care am mers la mine acasă pentru o cină în sânul familiei. Uitasem să-i spun lui Hild că Nastya e vegetariană și a fost nevoită să-i facă în grabă ceva „special” ei în timp ce noi am mâncat acea carne de ren cu dulceață de pomușoare. Tot atunci i-am cântat „La mulți ani” bunicii mele și am mâncat pentru prima dată înghețată cu coniac din Moldova și am băut cafea făcută de John. După, ne-am pierdut cu Nastya prin oraș. 

Akordy - băiatul din Ghana - la unul din
 preparty-urile noastre

 12. Ei, și despre pre-party-urile de la liderii de workshopuri? A fost prima dată când am văzut cum arată o cameră de „cămin” norvegiană sau mai degrabă un „apartament studențesc”. Seara interculturală de la Rag de acasă (una din liderii de workshop) a arătat cam așa: cină cu orez făcut în stil ghanez, salată în stil egiptean, vin moldovenesc, mix de glume internaționale, povestiri de la fiecare de pe „acasă”, dansuri de toată mâna, inclusiv manele (habar n-am cine a pus) și la final votcă cu lămâie. Olya, o rusoaică focoasă, ne-a învățat cum se bea cu adevărat la ei. Toate aceste pre-party-uri se terminau la Samfundet, doar eu plecam mai devreme, la 11.20.

13. Mi-a plăcut foarte mult cașcavalul lor brun, dar fără waffles cu gem n-are niciun farmec. Asta e și specialitatea cu care norvegienii tare se mândresc. Aa, mai este și peștele, în special somonul pe care-l găsești peste tot și cartofii, desigur, nelipsiți din meniul zilnic.

14. Nu pot să nu zic despre Walk of Peace. În fiecare ediție la ISFiT este premiat un student cu premiul păcii. Anul 2015 a fost al unei fete din Bahrain care a luptat în mod deschis pentru democrație, scriind versuri și citindu-le în public. Pentru asta a fost arestată și torturată. Cu toate acestea, a venit în fața noastră și ne-a povestit cu zâmbetul pe buze povestea ei de viață. Walk of Peace este momentul când cei 500 de studenți, fiecare cu câte o torță aprinsă în mână, împânzesc orașul și merg în liniște până la locul desfășurării ceremoniei de premiere. Noi am cântat până acolo. Foarte frumos a fost.

Photo Credit: Huy Le

15. Interesant de știut e că eu am stat la țară, în Melhus, o suburbie a orașului Trondheim. Când ajungeam noaptea pe la 12 cu ultimul autobuz, era chiar noapte, iar străduța până acasă era un drum de țară neiluminat. Mergeam practic prin câmp deschis, dar era minunată acea priveliște. În urma mea lăsam un oraș adormit, iar în fața mea doar câmp și ici-colo câte o căsuță. Norvegienilor nu le place să fie înghesuiți și de asta vecinii stau departe unul față de altul.

Noaptea călătoreau puțini, iar la stația mea niciodată nu a mai coborât nimeni odată cu mine. Până într-o seară, când la aceeași stație cobora iată și un băiat blonduț, albicios, tipic norvegian cu alte cuvine. Altă cărare n-avea cum să ia, de aceea din start mi-am dat seama că voi avea companie până acasă, deși nu-mi dădeam seama cine putea fi și unde putea merge. A rupt tăcerea el și astfel am aflat că e student și închiriază o casă alături de cea în care stăteam noi, tot proprietate a familiei Rokseth. Uimită am fost când am auzit că știe despre mine câte ceva din povestirile lui Hild, bineînțeles. El stă în oraș cu prietena lui, ambii studiază acolo, deși sunt originari din alt oraș. „See you soon!” Mda... puțin probabil, dar politețea e carte de vizită aici. Aa, am uitat să zic despre faptul că toată lumea aici vorbește măcar un pic de engleză.

16. Să vă zic despre Ski Day. Yey, toată lumea entuziasmată. Hild mi-a închiriat echipament special, totul era pregătit, doar că... incredibil, cât am stat noi acolo a fost așa de cald, că s-a topit zăpada din munți. Da, organizatorii au improvizat un fel de activități „interesante” în ziua aceea și le-a venit buna idee să ne repartizeze în alte grupuri noi, ca să mai cunoaștem alți oameni și bla bla bla, doar că fiecare umbla disperat în acea zi și-și căuta „familia din workshop”. Îngrozitoare zi.

Acum, din Moldova, checkout! (Chekin-urile și Checkout-urile erau obișnuințe la începutul și sfârșitul unei zile, când fiecare împărtășea impresiile din seara precedentă și apoi din ziua respectivă. Ele au continuat și în grupul secret de pe Facebook, mult după ce fiecare a revenit acasă.)